frunze
Amănunte rostite X
ultima întrebare formulată
consuma combustibilul unui anotimp
cu întrebări profunde
printre picături uriaşe de lichid pur
pulsează a mahmureală pe faţadele reci
a primului strat de toamnă
sub pleoapa de jos a cerului
ciocnind prin parcuri căni de porţelan
pline de transformări
aproape simultan inima – i bate timid
ambalată într-o frumoasă frunză de culoare verde
ţinându – se strâns de umerii goi
a unei statui ce se apleca
să -i ofere un trup
printr-o spărtură a norilor
ridicând un deget spre buze
David Ionel Romulus
Sursa foto : GoodFon.su
Târzie doamnă
Geometria plutitoare a frunzelor caută bătăile inimii conjugate într – un anotimp .
David Ionel Romulus
Târzie doamnă cu aştri pogorând în ceaţă
îmi torni pe buze must de sâni nebuni ,
ca într – un vârtej de perle ce – mi biciuie pe faţă
muşcături de fiară din creştet până în mâini .
M – am molipsit de tine , te ştiu pe de rost ,
când ochii tăi îşi caută frunzele absente
sub nucul beat de vise a celei care a fost
o doamnă dezmierdată de aripi transparente .
Ca să – ţi pricep magia mi – am rupt din tine o zi
să – mi toarne în cană sânge de fecioare ,
şi – n armonia lor să cânte greierii
dumnezeiescul tău sărut pe carnea unor păsări ce se pierd în soare .
Cei muţi te pot striga când te – ating pe gură ,
cei orbi te pot vedea într – un ochi de apă ,
tu poţi aduce jertfe pe un trup de gheaţă
ca apoi sa creşti din sâmburi un verde ce dă viaţă .
Oricât mi – ai spune doamnă , cu părul ud de rouă ,
că ţi în piruiete norii când muşcă din grădină ,
în setea ta de verde , frumoasă balerină ,
surâzi adânc în mine când cerul dă să plouă .
Târzie doamnă cu aştri pogorând în ceaţă
îmi torni pe buze must de sâni nebuni ,
ca într – un vârtej de perle ce – mi biciuie pe faţă
muşcături de fiară din creştet până în mâini .
Sursa foto : GoodFon.su
Amănunte rostite IX
În drumul spre iarnă , timpul , s – a oprit pe aici.
David Ionel Romulus
o frăgezime divină
modelează umbre
deasupra unei alei
atingând buza unui felinar
ce priveşte în linie dreaptă
liniştea nevăzută
ce – şi poartă cerul în spate
trupuri fără trupuri
jertfe fără sânge
doar culori ce ascultă
aerul din oasele unui zid
cât o jumătate de vară
ce stă proptit în vârful unui creion
care îşi întinde mâna
spre raftul cu anotimpuri veşmânt
se aud paşi de flori
între două pietre însufleţite
de zborul unei frunze cu toartă
rotindu – se gri
rotindu – se sete
pe aleia cu umbre
devenite statui
Când cerul atinge cu talpa cocorii
Cerul , pictează un freamăt sălbatic pe un nud de frunze căzând …
David Ionel Romulus
Cerul abia se mai ţine ,
doar ficţiuni în formă de lei .
Un răget decapitează lumina
pe patul frunzelor de tei .
Cu mâna atinge pădurea ,
ia forme de glas sub pământ .
Sculptează forme de rouă
şi zâne rebele fugind .
Taie muguri din nori
să – i nască pe şoapte de stânci ,
râde fără oprire
lipindu – se blând de pământ .
Atinge cu talpa cocorii
şi pe buze tăcerea din pomi .
Priveşte precum o felină
de – atâta parfum peste flori .
Pictează un freamăt sălbatic
pe un nud de frunze căzând .
Vântul îl poartă pe braţe
şi ploaia îi cântă un blues .
Priveşte la fluvii de păsări
cum curg în verde de ceai ,
în streşini pline de spice
ce aleargă în coame de cai .
Cerul abia se mai ţine ,
doar ficţiuni în formă de lei .
Un răget decapitează lumina
pe patul frunzelor de tei .
Umbre în cadenţă
Iubito , eşti binele meu , matur şi acut !
David Ionel Romulus
Când pe străzi , baluri , se arată ,
în patimi de vânt arde un dor .
Se aude sălbatic cum bate în poartă
turme de frunze şi vocile lor .
Mâine , poimâine , acelaşi decor ,
umbre în cadenţă aleargă călări .
Poeţi , scriitori ne arată cum mor
în ploaia măreaţă din sufletul lor .
Şi apoi , încă o zi vine , trece ,
o moşteneşte , fără să ştie de unde a venit .
Fierbe senină , duhuri, la rece ,
se şterge la ochi că a ruginit .
Un bătrân calcă o umbră
ce pare legată de un zâmbet amar .
Priveşte la ea , gol , pînă în fibră
cum îl salută spoită cu var .
Puţine mai sunt , repede zbor ,
umbre cu pasul felin .
Par doar basme fără fior ,
ruine jertfite cu colţi de venin .
Statura lor este înaltă ,
iezme în azilul de mult pierdut .
În preajmă îmi stai , frumoasă , şi toată ,
Iubito , eşti binele meu , matur şi acut !
Amănunte rostite – I
se lasă seara
Iubito
străzile fumegă cu frunze reci
împotrivindu-se parcă din răsputeri
ca după o nuntă de ploaie bogată
de jumătate de ceas
liniștea zace dezmoștenită
în pupila unei oarecare doamne
ce stă rezemată și cuibărită
în colțul ferestrei
uitându – se la noi
cu rădăcinile hoinare
pentru încă o noapte
se lasă seara
iubito
acoperă – mi inima
cu palma ta
Azi e toamnă , draga mea .
Azi e toamnă , draga mea .
În pragul uşii cerul doarme
Acoperit de umbra ta
Ca o cămaşă strânsă în palme .
Eşti atâta de frumoasă !
Şi gânduri cresc în jurul tău .
În noi avem toamna mireasă
Şi pe la tâmplă un spic de grâu .
Ce limpezi sunt palmele tale ,
Ce verde arde în ochii tăi !
Un fel de paradis agale
Cu parfum de flori de tei .
Aşa arată toamna noastră .
E atâta culoare când tu calci .
E prinsă cu fundă în fereastră
Sub reverul unor maci .
Azi e toamnă , draga mea .
În pragul uşii cerul doarme
Plin de nori de catifea
Ce aduc pe frunze basme .
Natura râde în cămaşa ta
Din ochii tăi se îmbracă iarba
Când munţii au trup de zăpadă ,
Se macină , auzindu – i cum se miră :
de unde atâta verde de baladă ?
Brăzdat de nori curtaţi de undă
Ca un crin într – o pădure ,
Sub catarg de lună blândă ,
Iubito , cer senin la tâmple sure .
Şi păsările vor la stele ,
Şi noaptea vrea o zi senină ,
Te simt adânc înfiptă în piele ,
Priveşte , din umbra ta iese lumină .
Iubito , îmi eşti ţărmure de mare
Cu valuri şi alge pe buze ,
Un colosseum de culoare
Sub cearceaful meu de frunze .
În stânga şi în dreapta noastră
Ca un arcuş de plete roşii ,
Natura râde în cămaşă
Şi nu mai vrea să cadă morţii .
Din ochii tăi se îmbracă iarba
Când munţii au trup de zăpadă ,
Se macină , auzindu – i cum se miră :
de unde atâta verde de baladă ?
