Jur cu palma pe cord !

Dreptul la soare nu cere cravată !
David Ionel Romulus

Mi – am prins la rever clopotul lumii ,
Torțe reci , și – un ultim acord .
Cer de osândă . Oase cu funii .
Iluzii vii .  Jur cu palma pe cord !

Fulgeră cerul , poemul s – aprinde ,
Fiecare cuvânt poartă doliu în pahar .
Clopote ninse în fiere stau prinse ,
Plânge brazda albastră sub o umbră de par .

De – atâtea ori am pus ghilimele !
Doamne cât de mult m- ai sunat !
Știu că balanța perfidă râde de ele ,
De tine , de mine , în mod repetat !

Râd paraziții naufragiați prin ecluze ,
Își sapă cu gura găuri de șerpi .
Acolo , își dau cu cianură pe buze
În timp ce veninul le iase prin țepi .

Horcăitoare sămânță le bate în tâmplă
Cu un ritm laș de tablă pătată .
Habar nu au că viața e simplă
Și dreptul la soare nu cere cravată .

Vor trece cohorte de vulturi cu ghiare ,
Meduze cu coarne căzute în declin .
Ucigașii arsenici se calcă în picioare
Pentru un ultim decor cu succes în destin .

Mi – am prins la rever clopotul lumii ,
Torțe reci , și – un ultim acord .
Cer de osândă . Oase cu funii .
Iluzii vii  . Jur cu palma pe cord !

Fonduri de iubire

Iubito , noi mai avem fonduri
să ne iubim o viaţă şi încă o viaţă !
David Ionel Romulus

Iubito , hai să prindem norii
la tâmpla unui munte abia născut ,
să poarte , în el , marea şi cocorii
pe un schelet poetic din trecut !

Apoi , să facem o noapte albă
la reverul unui nuc bătrân ,
Înveliţi cu frunzele de iarbă ,
unde sânul tău mă îndeamnă să rămân .

Am marcat timpul  cu întârziere ,
multe versuri au răsărit pe loc ,
păstrând icoana buzelor de miere
pe un pătrat de lună când cerul cerne foc .

Nici nu mai ştim ce – i bine ,
nici nu mai ştim ce vor .
Iubito  atât ne mai rămâne
să le urăm de bine în lupte şi amor !

Ascultăm meteorologii pe la garduri
cum conspiră ploaia programată .
Nu – i nimic , noi mai avem fonduri
să ne iubim o viaţă şi încă o viaţă !

În tulburări profunde de obsesii ,
în mări de boală şi rugini ,
Iubita mea cu verdele drept templu
Păunescu strigă , de la ceruri , până unde atâtea nebunii !

Iubito , hai să prindem norii
la tâmpla unui munte abia născut ,
să poarte , în el , marea şi cocorii
pe un schelet poetic din trecut !

O făptură cu pătrate

Ia – mă cu tine pe sub rever de felinare !
David Ionel Romulus

O făptură cu pătrate ,
cu cercuri noi de infinit ,
îmi toarnă în pahar de toate ,
şi vorbe dulci la asfinţit .

Ea , poartă în ochi decorul aspru
din cadenţa norilor
ce se întrec fără căpăstru
pe cărarea zeilor .

Cu palma atinge pleoapa serii ,
sub un cer de gânduri bune ,
când pe buze – i râd castanii
cu peniţele din mine .

Pe trup îi scriu ia – mă cu tine ,
printre verzi săgeţi de mare ,
în galop de foi nebune ,
sub rever de felinare .

La glezne îi cresc aripi de lună ,
când pe geam ninge cu soare ,
peste munţi de veste bună
ce zâmbesc în gura mare .

Cu poetul ea vorbeşte
când  în lut seduce cerul ,
curioasă dintr – o parte ,
şi cu foc când bate gerul .

O făptură cu pătrate ,
cu cercuri noi de infinit ,
îmi toarnă în pahar de toate ,
şi vorbe dulci la asfinţit .

Sursa foto : GoodFon.com

Muntele

Din herghelii albastre de cuvinte ,
Iubita mea , construim un munte ! David Ionel Romulus

Din herghelii albastre de cuvinte ,
Pe căi ferate aşezate paralel ,
Iubita mea , vom construi un munte
Şi o mare ce pluteşte peste el .

Un munte colosal de rime
Ce depăşeşte cu mult reverul lumii mele .
Acolo , draga mea , îţi pregătesc o lume
Scufundată în marea unui cer cu stele .

Şi apoi , ecoul tău la tâmpla lui
Îl va înverzi fără poveri ,
Ca un segment de infinit
Ce măsoară măreţia unei veri .

Gândul meu i – a dat contur şi viaţă ,
Palma ta l – a limpezit de nori .
Muntele din mine aduce dimineaţă
Când ochii tăi , de mare , îi aduc flori .

Ca un iz născut dintr- o mirare
Va creşte o pădure peste el .
Cu versuri ce au făcut cărare
Pe-aceste rânduri coborâte în rapel .

Din herghelii albastre de cuvinte ,
Pe căi ferate aşezate paralel ,
Iubita mea , construim un munte
Şi o mare ce pluteşte peste el .

Sursa foto : GoodFon.com

Mărtișor

O clipă de magie , cu fuior de cer ,
crește impetuos pulsul din rever .
Un Mărtișor , simplu  , din suflet tuturor !

De vorbă cu(vântul)

Din cuvânt voi face herghelie
David Ionel Romulus

Două cuvinte , şi bună seara ,
drastic secate de un strigăt de ducă ,
Vântul bate la uşă cu gheara
să – i cumpăr un vis cu chip de nălucă .

Cu parfum , de ţigare , în surdină mă cheamă ,
Fără noimă strigă la geam .
Îmi dă poveţe prinse în coama
pomilor înfrunziţi când mă trezeam .

Îi spun bună seara  şi nu – mi pasă deloc ,
Voi fi punct sub o copertă , prăfuit cu noroc .
Rasfoit pe la colţuri , conjugat de un verb ,
Îi voi scrie , probabil , cu sânge de cerb .

Am să – i cer un preţ de poveste ,
Fără ştiri mondene şi anotimpuri cu ploi .
Din cartea mea citită trupeşte
Îi spun bună seara , aşa e la noi !

Într – un paradox , fără nopţi de vitejie ,
Pot fi considerat un ciudat .
Dintr – un  cuvânt voi face herghelie ,
Bună seara îi spun şi l – am pupat !

Nu – i cer monezi , doar două cuvinte ,
Căzând la învoială să – mi fie ler .
În parfum , de cerneală , va sta cuminte ,
Bună seara şi – l pun la rever !

Azi e toamnă , draga mea !

În pragul uşii cerul doarme
Acoperit de umbra ta ,
Ca o cămaşă strânsă în palme ,
Azi e toamnă , draga mea !

Eşti atâta de frumoasă ,
Gânduri cresc în jurul tău .
În noi avem toamna crăiasă
Şi pe la tâmple trece un râu .

Din calendar ne strigă ziua ,
Dând târcoale pe hârtie ,
Fremătând în palme roua
Genelor de doamnă vie .

Ce limpezi sunt palmele tale ,
Ce verde arde în ochii tăi ,
Un fel de paradis agale
Cu parfum de flori de tei !

Aşa arată toamna noastră ,
E atâta culoare când tu calci ,
E prinsă cu fundă în fereastră
Sub reverul unor maci .

În pragul uşii cerul doarme
Plin de nori de catifea
Ce aduc pe frunze basme ,
Azi e toamnă  , draga mea !

Veşnicia clipei

Printre lespezi , reci , am coborât în mine ,
Printre catafalcuri plâng şi mă blestem .
Sunt nebunul , trist , ce mângâia un câine
Lângă poarta , neagră , cu balamale crem .

Port şi acum fiorul din cuvinte
Printre copacii , goi , cu umbrele în cer .
Troienit de luna ce îmbrăca morminte
Îmi alint durerea ascunsă sub rever .

Mi – ai tulburat de tot gândurile , iară ,
Când îmi treci pragul viselor năvoade .
Eu , te caut în ele pentru a câta oară
În tărâmul vieţii ce amintirea îl roade .

Mai aud şi acum orologiul morţii
Cum rupea tăcerea turnului pustiu .
Încrustat îmi eşti pe lespezile sorţii
Între limbi de clopot care bat târziu .

Îmi priveşti , ca o nălucă , tristeţea prăbuşită în tină ,
Cumplit îmi urlă dorul la tâmplă când te – ascult .
Veşnicia clipei , Tată , îmi bagă de vină
Că n – am făcut destul când trebuia mai mult !

Acum , când am păşit în amfiteatrul vieţii
Am să – ţi spun ce trebuia de mult ,
Sub umezite gene , lângă multe aspiraţii ,
Ai rămas un crez şi ultimul meu cult !