Am întrebat o stea

Azi am întrebat o stea cum e drumul la apus,
Câți pași sunt necesari să urc, să aflu ce are de spus?
Ea mi-a șoptit încet, cu glasul ei de tutelar,
Cât inima-ți arată calea, niciun pas nu e-n zadar.

Câți pași? — a repetat ea din nou, tremurând pe boltă lin,
Tu numeri clipe în nisip, când orele-n taină țin
Drumul spre un asfințit ce nu e măsurat în pași
Ci-n urma de lumină pe care-n lume tu o lași.

Am înțeles atunci că steaua nu era doar un decor,
Ci-mi arăta că viața este-un zbor de trecător;
Că apusul nu e capăt, ci un prag spre infinit,
Unde se nasc, din vise, noi fragmente sub un cer nemărginit.

Nu caut capătul de drum, nici timpul ce s-a scurs lent,
Ci câtă viață am pus în pașii ce-au dus spre-acest prezent.
Căci nu contează timpul, nici cât drum a mai rămas,
Ci câtă cerneală-n suflet punem în fiecare pas.

Așa că am să merg prin viață fără teamă de ce vine,
Cu iubita drept busolă și cu liniștea în mine.
Voi adormi la ea în brațe, de basmul nostru mângâiat,
Să mai trăim, iubito, cum nu s-a mai trăit vreodat’.

Ucenic la masa luminii

O mie de vieți și încă una,
Mai adaug o noapte și adun
Bătăile inimii întruna
Și-un semn din alt timp, presupun.

Alături o șoaptă la tâmplă
Îmi urcă prin vene la cer
Plutind pe un foşnet de sticlă
Ce curge din pahar în eter.

O alta mă aşteaptă confuză,
Din geam să o privesc zi de zi,
Cercetătorii de patimi se amuză
Cum pe cerul de sticlă se-ntrupesc poezii.

Le descriu cu emoție în cuvinte lucioase
Pe care le strâng în palme, tăcut.
Al lor ecou între pagini zburase
Prin labirintul din zăpadă țesut.

Și-n ultima viață, din cele promise,
Când paharul ce curge în eter va fi gol,
Voi scrie cu rouă pe porți interzise
Despre iubirea de viață, suprem protocol.

Dar cine măsoară cu raze și linii,
Ardoarea ce arde sub pleoapa de fier?
Sunt doar ucenic la masa luminii,
Furând scântei să le prind la rever.

Iar șoaptele au devenit voce,
O dorință de bine, un semn sideral,
Ce-mi învață destinul să nu mai invoce
Un foşnet de sticlă, ci zborul final.